DUMINICA a VII-a a PAŞTELUI

Fap 7,55-60; Ps 96,1 şi 2b.6 şi 7c.9 (R.: 1a şi 9a); Ap 22,12-14.16.17.20; Ev. In 17,20-26.

Toţi să fie una; după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine,

aşa şi ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis.

La versetul de al Aleluia am auzit aceste cuvinte: Nu vă voi lăsa orfani, spune Domnul; eu mă duc şi vin iar la voi; şi inima voastră se va bucura (In 14,18). Cuvinte de consolare pentru Apostolii care trebuiau să se împace cu gândul plecării lui Isus, dar şi cuvinte de încurajare şi de speranţă pentru întreaga Biserică pentru că Isus, deşi s-a înălţat la cer, nu i-a lăsat orfani pe ai săi, ci, l-a trimis pe Duhul Sfânt, sărbătoare pe care urmează să o celebrăm duminica viitoare şi-şi continuă prezenţa, alături de fiecare credincios în parte, o prezenţă invizibilă, dar reală şi constantă.

De altfel, realizăm veridicitatea acestei prezenţe constante, alături de toţi discipolii săi, din însăşi cuvintele rugăciunii pe care Isus o înalţă către Tatăl, încă înainte de pătirmirea sa. Părinte sfânt, nu mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în mine: toţi să fie una; după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine, aşa şi ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Isus se roagă pentru discipolii săi şi pentru toţi credincioşii de peste veacuri, pentru ca ei să fie în noi una. O unitate care să se verifice în timp, în istorie şi apoi în afara istoriei, în veşnicie.

Unitatea în timp, în istorie, se realizează prin împărtăşirea la slava sa pământească: Slava pe care mi-ai dat-o tu eu le-am dat-o lor. O slavă diferită de cea a lumii, pentru că lumea pe tine nu te-a cunoscut. Diferită de slava celor puternici şi mai mari ai lumii, care se separă de ceilalţi prin aroganţă, bogăţie, puterea armelor, desconsiderarea celor mici şi marginalizaţi. O slavă care porneşte din iubirea generoasă a Tatălui, care atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său şi care traversează condiţia celui umil, a celui sărac, a celui care slujeşte şi se dăruieşte până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf Fil 2,5-11). La această formă de slavă este chemat ucenicul să i-a parte în această viaţă. Această slavă trebuie să constituie forţa şi liantul de unitate a celor care cred în Cristos. Numai avându-l pe Cristos în centrul atenţiei şi raportându-ne în permanenţă la persoana sa putem să exprimăm adevărata unitate în spiritul iubirii şi a dăruirii. Dacă Biserica s-a confruntat în decursul istoriei cu atâtea fărâmiţări, s-a datorat faptului că unii din reprezentanţii săi au uitat acest lucru: să se raporteze la Cristos şi la slava pe care acesta a primit-o de la Tatăl: jertfa pe lemnul crucii. Au preferat pentru un moment, mai sucrt sau mai lung, slava lumii, cea legată le logica puterii şi a bogăţiei trecătoare. Iar unele din consecinţele acestor rătăciri persistă şi astăzi.

Doar îmbrăţişând logica slavei crucii, putem să sperăm şi la participarea la slava din afara istoriei, aceea a goloriei cereşti. Liturgia de astăzi ne prezintă ca model, în acest sens, pe Sfântul Ştefan, care fiind plin de Duh şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! (Fap 7,55-56). Pentru asta, însă, Ştefan a îmbrăţişat întru totul logica crucii, a dăruirii, a iertării sau a slavei manifestate de Isus pe pământ: În timp ce era bătut cu pietre, Ştefan se ruga astfel: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Fap 7,58). Aceasta este şi semnificaţia cuvintelor lui Isus: Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine (Mt 10,38).

Lectura a doua ne invită să ne alăturăm celor care-şi spală hainele lor, ca să aibă drept la roadele pomului vieţii şi să poată intra pe porţile cetăţii! (Ap 22,16). Invitaţia ne este adresată, în mod indirect, la participarea la acelaşi mister de slavă a crucii, pentru a ne purifica şi pentru a ne îndreptăţi de slava cerească. Alte căi de acces şi de intrare nu există, iar o altă formă de unitate între noi, aici pe pământ, Domnul nu-şi dorereşte.

Vestirea Cuvântului

DUMINICA a IV-a A PAŞTELUI

Fap 13,14.43-52; Ps 99,2.3.5. (R.: 30); Ap 7,9.13a.14b-17; Ev. In 10,27-30;

Duminica a IV-a a Paştelui, nimită şi duminica Bunului Păstor, celebrează Ziua Mondială a Vocaţiilor. Anul acesta pentru a 47-a oară. Din lecturile propuse pentru sfânta Liturghie de astăzi, aşi dori să ne oprim asupra a trei gânduri, toate legate de efectul mântuitor al jertfei răscumpărătoare a lui Cristos, celebrată la Paşti.

1. Primul gând îl scoatem din ce-a de-a doua lectură, luată din Apocalipsul sfântului Ioan. Gândul se referă la mulţimea imensă a celor răscumpăraţi, care vin de strâmtorarea cea mare şi care şi-au spălat hainele în sângele Mielului. Noua condiţie a celor răscumpăraţi este dată de reînnoirea spirituală care s-a produs în ei, ca rod al jertfei lui Cristos. Despre această reînnoire, apostolul Paul, adresânsu-se corintenilor în prima sa scrisoare, le spune: aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor 6,11). Această exprimare a Apostolului ne duce cu mintea la o alta: Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră fără sens moştenită de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Cristos (1Pt 1,18-19).

De fapt, Sfântul Ioan, prezentându-ne scena celor care stăteau în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi în veşmninte albe, nu face o simplă descriere a unei viziuni, pe care el a avut-o, ci face o refecţie teologică asupra efectului răscumpărător al jertfei lui Cristos, provocându-i pe cititorii săi să recunoască şi să vadă, în ei înşişi, această lucrare a harului.

2. Al doilea gând este legat de chemarea universală la mântuire, gând pe care-l găsim atât în cea de-a doua lectură, cât şi în prima. Ioan ne spunea: am văzut o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele (7,9), iar autorul Faptelor Apostolilor, în prim lectură se exprima: Vouă (adică iudeilor) trebuia să vă fie adresat mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce voi îl respingeţi şi vă socotiţi pe voi înşivă nevrednici de viaţa veşnică, iată, ne întoarcem către neaţiunile păgâne (13,46), adică către noi. Reacţia păgânilor este exprimată de acelaşi autor cu aceste cuvinte: Când păgânii au auzit acestea s-au bucurat şi au preamărit cuvântul lui Dumnezeu. Şi câţi erau pregătiţi de Dumnezeu, pentru viaţa veşnică, au crezut (13,48).

Pătimirea, moartea şi învierea lui Isus, pentru toţi, a fost şi este motiv de mare bucurie, pentru generaţii şi generaţii de creştini, care nu aparţin poporului evreu, dar care beneficiază şi ei de darul chemării la mântuire. Conjunctura istorică a făcut posibilă răspândirea credinţei la un număr cât mai mare de popoare. Orgoliul imperiului roman şi dorinţa sa de acaparare a fost întâmpinat de fiecare popor cu maximă îndârjire, iar cuceririle lor au produs multă suferinţă şi tragedie. Cu toate acestea, Domnul a ştiut să scoată un bine din dramatismul provocat de armatele romane, pentru că prin cuceririle lor li s-au deschis apostolilor porţile de comunicare şi de răspândire a adevărului de mântuire pentru o mulţime de naţiuni şi popoare. Astfel, a ajuns şi la noi, încă din primele veacuri creştine, Cuvântul lui Dumnezeu, iar jertfa răscumpărătoare a lui Cristos şi-a pus amprenta pe o mulţime de suflete alese, chemate la mântuire. De aceea, vorbim astăzi de martirii din Tomis şi de rădăcinile bimilenare ale credinţei creştine de pe meleagurile noastre.

3. Al treilea gând îl scoatem din Sfânta Evanghelie, evanghelia Bunului Păstor, care ne vorbeşte despre iubirea şi grija părintească a Tatălui, manifestată acum prin persoana Fiului său iubit, în calitate de păstor, care-şi cunoaşte oile sale şi care le dă viaţă veşnică. Nu ne îndoim, nicicum, de veridicitatea afirmaţiilor lui Isus, într-cât el şi-a jertfit viaţa pentru oile sale. Iar la acest gând atât de consolator se mai adaugă unul: nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea (In 10,28). Acest nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea ne vorbeşte despre continuitatea lucrării lui Isus în mijlocul turmei sale, a poporului său. De altfel, el ne-a asigurat: Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii (Mt 28,20). Această continuitate a lucrării lui Cristos în mijlocul poporului său, în calitate de păstorul cel bun, face ca această duminică să fie dedicată vocaţiilor la preoţie şi viaţă consacrată. Pentru că Domnul face posibilă continuarea lucrării sale în mijlocul Bisericii prin intermediul celor chemaţi să se dăruiască special pentru continuarea lucrării sale de mântuire. Nu în sensul că El nu ar fi încheiat lucrarea răscumpărătoare, ci, în sensul că efectele acestei lucrări mântuitoare vor putea ajunge la toate generaţiile de creştini prin intermediul celor aleşi de el, prin intermediul celor ce se dăruiesc, la rândul lor, în totalitate, pentru cauza împărăţiei cerurilor. Iată de ce, Biserica ne invită, astăzi, să conştientizăm, fiecare din poziţia sa, rolul şi importanţa pe care îl are în promovarea şi sprijinirea vocaţiilor la sfânta preoţie şi viaţă consacrată. Fără aceste vocaţii comunitatea creştină ar deveni ca o turmă fără păstor sau ca o vie căreea i s-ar distruge gardul şi ar rămâne la discreţia animalelor sălbatice. Mai devreme sau mai târziu, şi una şi alta ar dispărea.

De aceea, în calitate de familii creştine ni se cere să avem deschidere responsabilă faţă de viaţă, pentru a nu sufoca, încă din start, posibilele chemări speciale ale Domnului; ni se cere promovarea şi stimularea ideii de valoare ca răspuns la chemarea Domnului; ni se cere spirit de dăruire şi chiar de sacrificiu, pentru a-i oferi Domnului, chiar, pe unicul copil, dacă Domnul ne cere acest lucru; ni se cere să dăm răspuns, la nivelul familiei şi al comunităţii, la invitaţia lui Isus: Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui (Mt 9,38).

VIAŢA LITURGICĂ

DUMINICA MILOSTIVIRII DIVINE

Rugăciunea de la începutul Sfintei Liturghii ne spune: Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui, tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălalţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi. Prin Domnul nostru Isus Cristos.

Deja, putem spune că, în această primă rugăciune, de al Sfânta Litrurhie, avem prezentată întreaga bogăţie de semnificaţie a liturgiei propuse pentru această duminică.

Mai exact, duminica de astăzi are trei nume specifice: Duminica Albă; Duminica Milostivirii Divine şi Duminca Tomei. Totate aceste semnificaţii se regăsesc în rugăciunea iniţială a Liturghiei.

Abordmăm fiecare titlu, dedicat acestei duminici, pentru a înţelege semnificaţia pe care o conţine, fiecare expresie în parte.

1. Duminica Albă. În rugăciunea iniţială ni se spune: Dumnezeule... sporeşte harul pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi. Ştim cu toţii că rugăciunea se referă la baia botezului. În mod obişnuit, în Noaptea de Paşti primesc botezul cei care vor să îmbrăţişeze religia creştină. Ca semn al reînnoiri, prmsc o haină albă, pe care urmează să o poarte până în a doua dumincă de după paşti. Mai ştim cu toţii că în Vigilia Pascală (Noaptea de Paşti), celebrarea ne-a propus să sfinţim apa de botez, în amintirea botezlui, pe care fiecare l-am primit şi, pentru a o folosi, pe toată perioada pascală, pentru botezurile care vor urma, de celebrat, în cadrul comunităţii. Asta, din punct de vedere practic. Din punct de vedere spiritual, lucrurile sunt mai complexe. Folosirea apei înseamnă, în acest context, purificare, înnoire, împrospătare şi redare a unui nou chip: a chipului fiului lui Dumnezeu.

2. Duminica Milostivirii divine. În rugăciunea iniţială ni se spune: ... să ajungem să înţlegem în ce Duh am fost renăscuţi. Sfânta Evanghelie de a Liturghia de astăzi ne ajută să înţelegem încărcătura acestei afirmaţii: Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22). Care poate fi contextul cel mai autentic al milostivirii dacă nu cel în care iertarea se manifestă în forma sa maximă? Primiţi pe Duhul Sfânt... Darul iertării nu este legat de cuvinte convenţionale sau de pretenţia cuiva de a fi împărţitor al ietării la „bunul plac”. Iartarea adevărată ţine de Dumnezeu. Iar, Dumnezu, prin Fiul Său, o comunică Bisericii pentru ca ea să nu lipsească niciodată şi în nicio împrejurare, fie ea şi situaţia limită posibilă – ceasul al doisprezecelea (aşa cum a fost, probabil cu cei care au murit în accidentul aviatic de la SMOLENSK).

3. Duminica Tomei. Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii se încheie cu cuvintele: ... să înţelegem cu ce sânge am fost răscumpăraţi. Cred că asta a voit să întreleagă şi apostolul Toma. A voit să înţeleagă că sângele Maestrului nu putea să fie un sânge răscumpărator, decât în măsura în care el putea să probeze afirmaţiile celorlalţi apostli care l-au văzut pe Isus, în prima seară a Învierii. Îl putem considera pe Toma cel mai necredincios sau, în acelaşi timp, cel mai realist: în sensul că vrea să verifice autenticitatea morţii şi învierii Domnului, pe care-l acceptase ca leader. Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâmna în coasta lui, nu voi crede. Mi se pare totul cât se poate de corect. Toma a voit să constate cu propriile simţuri cu ce sânge am fost răscumpăraţi. Şi concluzia pe care el o trage este aceasta: Domnl meu şi Dumnezeul meu!

La nivelul credinţei şi noi avem nevoie de verificări şi de probe, care să confirme drumul pe care l-am îmbrăţişat. Verificarea, însă, nu trebuie să o căutăm în posibilitatea palpabilă de a-l experimenta pe Isus, cel înviat, ci în posibilităţile pe care El ni le pune de dispoziţie de a atinge şi, chiar, de a vindeca propriile noastre răni sângerânde: cele ale sufletului nostru, care pot fi îngrijite de iubirea Sa: Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate. Toţi cei care vor să verifice autenticitatea învierii Domnlui, în acest fel, o pot face apelând la Sacramentul Spovezii. Succes!

SĂRBATOAREA PAŞTELUI 2010

Marele anunţ din Noaptea şi Ziua de Paşti, ca şi din zilele următoare, până la Înălţarea Domnului, este acesta: Cristos a înviat! Un anunţ perceput ca o lovitură de trăsnet de adversarii lui Isus – farizeii, cărturarii şi mai marii poporului, care au făcut tot posibilul ca El să fie arestat, condamnat la moarte şi răstignit pe cruce – , dar care, însă, pentru cei care, în decursul veacurilor, şi-au pus speranţa în mântuirea înfăptuită de Isus, este aducător de bucurie, de pace şi de consolare.

Aducător de bucurie pentru că răul şi duşmanul cel mai mare al vieţii, moartea, a fost învins şi, de acum, nu va mai avea niciodată ultimul cuvânt; pentru că ultimul cuvânt îl va avea învierea şi viaţa.

Aducător de pace pentru că tot ceea ce a însemnat pierderea echilibrului interior şi a stării de armonie, risipite din cauza păcatului, a fost refăcut prin harul mântuitor şi iertător al morţii de pe cruce a lui Cristos.

Aducător de consolare pentru că orice durere şi suferinţă, cu care se confruntă omul în experienţa sa pământească, are acum un răspuns, ferm şi de necontestat, în victoria lui Cristos: învierea.

De aceea răspunsul nostru: Adevărat că a înviat!, este răspunsul care porneşte din convingerea matură a propriei credinţe şi din atitudinea de viaţă, care îmbrăţişează forme noi de manifestare, inspirate din unicul model viabil: Cristos.

Urmând îndemnul sfântului Paul: După cum Cristos a înviat din morţi, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă (Rm 6,4), vom face parte din rândul acelora care, cu întreaga fiinţă, duc mai departe mesajul de speranţă şi de bucurie pe care-l conţine din plin Sărbătoarea Paştelui. Cristos cel Înviat să fie animatorul tuturor simţămintelor noastre interioare.

ATANASIE (295-373), Întruparea Cuvântului, 26; 31-32.

Poate să fie numit mort cel care este viu şi este prezent în mijlocul nostru? Cel care îndepărtează pe deavoli şi însoţeşte Biserica în fiecare zi? Cristos trebuie să fie adorat în mărirea sa, primit în credinţă şi aşteptat în venirea sa glorioasă.

A fost oportun şi în avantajul nostru, faptul că Isus a murit pe cruce pentru noi. Iar motivul a fost cât se poate de îndepreptăţit şi corect, pentru că, pe o altă cale, în afară de cea a crucii, nu s-ar fi putut obţine mântuirea tuturor. Într-adevăr, pe cruce nu a rămas un necunoscut, ci, dimpotrivă, a făcut în aşa fel încât creaţia să dea mărturie clară despre venirea creatorului său. Nu a lăsat, apoi, pentru mult timp, pradă morţii templul său, adică, trupul său, ci, după ce a lăsat să se constate că într-adevăr şi-a dat sufletul, în confruntarea sa cu moartea, imediat, a treia zi, a înviat, ducând ca şi trofeu, al victoriei sale, nemurirea şi impasibilitatea dobândită în trup.

Cu siguranţă, ar fi putut învia şi s-ar fi putut face vizibil în trupul său imediat după moarte; nu a făcut-o, însă, din motive bine întemeiate. Careva, într-adevăr, ar fi putut să spună că nu a murit cu adevărat, sau nu în mod complet, dacă ar fi apărut imediat înviat. Dacă moartea şi învierea, apoi, ar fi avut loc în acelaşi timp nu ar fi ieşit în evidenţă măreţia incoruptibilităţii. De aceea, pentru a dovedi tuturor că trupul era, într-adevăr, mort, Cuvântul a pătimit la amiaza unei zile şi a treia zi şi-a făcut vizibil trupul său incoruptibil.

Pentru ca să se vadă că a fost mort, a înviat a treia zi. Nu a întârziat mai mult de trei zile învierea, pentru ca să nu se creadă că trupul său ar fi putrezit şi că el a înviat cu un alt trup şi pentru a nu-i lăsa să aştepte prea mult pe cei care l-au auzit că a prezis învierea sa a treia zi. Însă, în timp ce cuvintele sale erau încă în urechile lor, în timp ce ochii lor aşteptau încă, iar ei se aflau în acelaşi loc unde l-au ucis şi dădeau mărturie că trupul Domnului era mort, însuşi Fiul lui Dumnezeu, după un interval de trei zile, şi-a arătat nemuritor şi incoruptibil acel trup, care era mort; şi a arătat tuturor că trupul nu a murit pentru slăbiciunea naturală a Cuvântului ce-l locuia, ci pentru a distruge în el moartea, prin puterea Mântuitorului.

[…] Despre cine vom spune că a murit? Despre Cristos, care înfăptuieşte lucruri atât de măreţe? Un mort, însă, nu înfăptuieşte nimic! […] Este evident că, dacă Isus ar mai fi încă mort, nu ar putea să scoată pe deavoli şi nu ar putea distruge idolii; diavolii nu ascultă de morţi. Dacă, în mod evident, sunt îndepărtaţi la invocarea numelui lui, atunci, este clar, că el nu este mort, cu atât mai mult cu cât diavolii văd şi lucrurile pe care oamenii nu le pot vedea şi nu s-ar supune la invocarea numelui unui mort. În schimb, ceea ce ochii adverarilor săi (ai lui Isus) nu reuşesc să vadă, văd diavolii, şi recunosc în El pe Dumnezeu, de aceea fug şi se prosternă înaintea lui, spunându-i, ca odinioară pe când se afla în trupul muritor: Ştim cine eşti; tu eşti sfântul lui Dumnezeu; şi: Lasă-ne-n pace, ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu?

Aşadar, întrucât diavolii îl mărturisesc, iar lucrările de fiecare zi o demonstrează, este evident, şi nimeni nu trebuie să renege, cu neruşinare, adevărul că Mântuitorul a înviat propriul trup, şi că el este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, adevăratul Cuvânt al Tatălui, înţelepciunea şi puterea sa. Pentru mântuirea tuturor, şi-a luat un trup şi l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu, Tatăl, întregului pământ. Distrugând moartea, a dat tuturor nemurirea cu promisiunea învierii, înviind mai întâi propriul său trup, pe care l-a aşezat ca trofeu împotriva morţii, după ce în prealabil şi-a vărsat sângele pe lemnul crucii.

DUMINICA FLORIILOR

Is 50,4-7; Ps 21,8-9.17-18a.19-20.23-24 (R.: 2a); Fil 2,6-11; Ev. Lc 22,14-23,56;

Reacţii surprinzătoare şi contrastante.

Solemnitatea de astăzi, care inaugurează celebrarerea evenimentelor din Săptămâna Sfântă, este, fără îndoială, tulburătoare. Iar tulburarea se naşte din contrastul, evident, ce se naşte între primirea solemnă a lui Isus în Ierusalim şi cele ce vor urma să se întâmple după aceea. Cei care-i fac sărbătoare, la intrarea sa în Ierusalim, sunt cei mici, cei săraci, mulţimea simplă care, cu ramuri rupte din copaci, îl ovaţionează pe Isus: Osana Fiul lui David! Ucenicii şi mulţimile îi organizează lui Isus o sărbătoare spontană. Nu regizează nimeni manifestarea. Nu este nimeni care să spună: bateţi din palme! Sau spuneţi: Osana! Aclamaţi! Când inimile sunt pline de sentimente de recunoştinţă şi de devoţiune nu este nevoie de o coregrafie pusă la punct anterior: gesturile şi cuvintele se nasc în mod spontan.

Lucrurile stau cu totul altfel când este vorba de apariţiile celor mai şi puternici ai lumii de astăzi. Totul este regizat, verificat şi repetat în cele mai mici amănunte, iar costurile protocolare sunt pe măsura grandoarei afişate artificial.

Isus, însă, este înţeles de ai săi, de lumea sa: între ei există o afinitate şi o comuniune deplină; El este Fiul poporului său, este binefăcătorul poporului; nu a făcut altceva decât să împărtăşească generozitatea milostivirii şi a cuvântului său eliberator, mulţimilor care l-au urmat trimp de trei ani. Iată de ce-l însoţesc cu entuziasm şi-şi manifestă spontan sentimentele inimii.

Acesta este poporul din Ziua de Florii.

Din relatarea Patimii am înţeles, însă, că în Vinerea Sfântă, va fi un alt popor.

În primul caz, poporul se exprimă spontan, în cel de-al doilea caz, acelaşi popor este manipulat de cei care uneltesc interese meschine împotriva lui Isus. Cei puternici au întodeauna mijloacele adaptate pentru a-i condiţiona pe toţi şi pe toate, pentru a schimba ideile majorităţii, pentru a manipula informaţiile, pentru a-i transforma în duşmani ai lui Cristos şi ai Bisericii pe cei care, până mai ieri, erau consideraţi adevăraţii lor prieteni.

Este nevoie de curaj pentru a-l primi pe Cristos, nu numai în propria fiinţă, ci, şi în propriul oraş. În ce mod şi pe unde l-am prim noi pe Isus în propria localitate, dacă ar depinde de noi să decidem? Ieri ca şi astăzi este nevoie de o inimă simplă (deschisă către El) pentru a-i face spaţiu lui Isus. Inima celui bogat este deja ocupată şi trebuie să ţină cont de cultura predominantă şi de puterea în vigoare. Numai în măsura în care suntem capabil să ne punem în discuţia propria viaţa, la lumina prezenţei lui Cristos, putem să devenim liberi faţă de el şi faţă de comunitatea din care facem parte.

Cristos ni se dăruieşte în mod liber.

Pătimirea lui Isus este o istorie plină de măreţie dar şi de nerecunoştinţă, în acelaşi timp. De măreţie, din partea lui Isus care se oferă pe sine preţ de răscumpărare pentru păcatele omenirii şi de nercunoştinţă ,din partea tuturor acelora care răspund cu răutate, cu dispreţ sau cu indiferenţă la dăruiarea sa. În afara unei femei, care i-a şters faţa lui Isus cu năframa ei şi a unui ţăran, care l-a ajutat, pentru moment, să-şi ducă crucea, nimeni nu a spus nici un cuvânt în favoarea lui Isus. Şi totuşi, Isus a venit pentru ei, a vorbit pentru ei! Probabil că aceasta a fost suferinţa cea mai mare pentru Isus: abandonul din partea acelora pe care el i-a ajutat, faptul de a se fi simţit judecat ca şi duşman al poporului, ca şi asupritor sau om fără inimă. Aceasta este agonia care continuă în inima lui Cristos, care este Biserica.

Cristos este prietenul tuturor. Toţi avem nevoie de acest prieten care nu ne trădează, care înţelege durerea omului şi care dă o nouă speranţă până şi în faţa morţii. Unde am putea găsi un prieten care să-l înlocuiască pe Cristos? Pentru noi, Cristos nu este un mit. Noi nu îngenunchem înaintea unui om, ci înaintea fiului lui Dumnezeu, care s-a întrupat în sânul Sfintei Fecioare. Nu îngenunchem înaintea omului inteligent, superior, ci înaintea aceluia care reprezintă milostivirea, iertarea, pacea, bunătatea Tatălui comunicată oamenilor. Nimeni şi nimic nu va putea să şteargă prezenţa constantă lui Cristos: nici măcar nevrednicia creştinilor, deoarece el a intrat în inima omenirii fără să ceară nimic, nici măcar un gest de iubire. Astfel se pătrunde în sufletele oamenilor. Nu cu puterea care distruge, nu cu ura care ucide, nu cu devastarea care reduce popoarele la starea de sclavie. Nimeni nu va putea smulge crucea din sufletele oamenilor. Istoria de libertate, de pace şi de măreţie a omului nu s-a născut pe un câmp de luptă, nu a fost adusă de un dictator sau de un revoluţionar, ci de această prezenţă adorabilă a lui Cristos-Dumnezeu, făcut om, care vorbeşte aşa cum nimeni nu a mai vorbit vreo dată oamenilor, care a venit să ne ierte şi să ne răscumpere de păcatele noastre, care ne-a deschis calea fraternităţii, care, pentru ca să ne facă să înţelegem că Tatăl ne iubeşte cu adevărat, s-a întins pe o curuce şi s-a lăsat străpuns.

Căinţa rod al răscumpărării.

Săptămâna care începe se numeşte, în mod tradiţional, Săptămâna Sfântă, pentru că educă omenirea la iubirea adevărată şi gratuită. Să-i cerem, Domnului, harul de a poseda sentimetele sale, pentru ca să ieştim din orizontul nostru îngust şi să ne proiectăm spre orizontul larg al iubrii lui Dumnezeu. Să-i luăm în considerare pe cei care sunt în jurul lui Isus. Din punct de vedere fizic, apostolii îi sunt aproape, însă foarte departe în ceea ce priveşte gândurile şi preocupările. Aplecaţi spre grijile lor şi, de aceea, insensibili la drama lui Isus, cu puţin timp înainte discutau între ei cine este cel mai mare. Acum dorm liniştiţi, iar apoi fug ca potârnichile, îngroziţi, pentru că nu mai recunosc în Isus pe acel maestru şi vindecător în care şi-au pus speranţa.

Isus intră în Ierusalim călare pe un măgar, nu pe un cal mândru ca al celor puternici; va fi imediat judecat şi condamnat; nu face minini pentru a se salva, nu alege calea unei victorii spectaculoase, nu reacţionează după criteriile lumii. Credinţa apostolilor se clatină, iar Petru îl trădează în mod public, spunând că nu-l cunoaşte pe acel Cristos! Persoanele cele mai autoritare, Pilat şi Irod, nu-şi asumă nicio responsabilitate în faţa acestui om, preferând să mulţumească gloatele. Puterea religioasă contraatacă şi acuză. Isus este umilit, torturat, răstignit în afara cetăţii, aşa cum s-a şi născut în afara Ierusalimului.

La sfârşitul relatării pătimirii, fiecare dintre noi simţim un gust amar şi de tristeţe şi, parică, suntem tentaţi să spunem: Eu n-aş fi făcut asta, sau să ne justificăm, spunând: eu nu sunt Pilat, Irod sau Iuda! Alţii ar putea să spună: noi nu suntem preoţii care s-au scandalizat de noutatea adusă de Cristos! Un lucru este sigur: cu toţii trebuie să privim la Isus, care merge la moarte pentru noi, pentru a ne elibera de ezitările noastre, de temerile noastre, de incapacitatea de a ne recunoaşte păcătoşi, trădători, acuzatori şi dezertori din braţele iubirii Părinteşti.

BEDA VENERABILUL (673-735), Comentariu la Evanghelia lui Marcu, 3.

Comemorând Duminica Floriilor cu o procesiune solemnă, ne îndreptăm spre sacrificiul lui Cristos, cu care se inaugurează împărăţia lui Dumnezeu. El nu este regele unei împărăţi temporale şi pământeşti, ci al unei împărăţii veşnice în ceruri.

Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Osana în înaltul cerurilor! (Mc 11,10). În Evanghelia Sfântului Ioan (In 6,15), citim că mulţimile, după ce s-au săturat din cele cinci pâini şi din cei doi peşti, au voit să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus, însă, s-a retras din nou pe munte, el singur, ca să se roage. Acum, în schimb, în timp ce vine la Ierusalim unde va pătimi, nu fuge de aceia care-l proclamă rege. Mulţimilor, care-l conduc spre cetatea regală şi-l însoţesc cu osanale şi cântece demne de un rege, Fiu al lui Dumnezeu, nu le impune tăcerea, pentru că ele cântă şi-şi exprimă speranţa în restaurarea regatului patriarhului David şi în redobândirea beneficiilor vechii binecuvântări.

Pentru care motiv acceptă acum ceea ce mai întâi a refuzat? Cum se face că acum, când este pe punctul de a părăsi lume, prin pătimire şi cruce, este gata să accepte regalitatea, pe care a refuzat-o atunci când ar fi putut să dobândrească victoria asupra lumii? Cu siguranţă, pentru a ne învăţa că el este rege nu al unei împărăţii pământeşti şi temporale, ci al unei împărăţii cereşti şi veşnice, al unei împărăţii pe care o va dobândi înfruntând moartea, înviind glorios şi înălţându-se triumfător la cer. Iată de ce, după înviere, apărându-le ucenicilor le va spune: mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pămând (Mt 28,18), cu tot ceea ce urmează.

De altfel, trebuie să observăm câtă asemănare este între cuvintele mulţimii, care-l laudă în cor pe Domnul, şi cuvintele Arhanghelului Gabriel, care-l vesteşte Sfintei Fecioare, spunând: Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit (Lc 1,32-33). Domnul a acceptat tronul şi regatul lui David pentru a chema la împărăţia cerească şi nemuritoare şi pentru a-l introduce în aceeaşi viziune a lui Dumnezeu tatăl, cu fapte, cuvinte, daruri şi promisiuni demne numai de Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, pe acel popor pe care, odinioară, David îl organizase ca regat temporar, căruia îi dăduse exemple de dreptate şi pe care îl conducea la credinţa şi la iubirea Creatorului său, cu melodiile psalmilor săi spirituali. Adăugând osana, adică mântuire, în înaltul cerului, se arată, în mod clar, că aşteptarea lui Cristos nu reprezintă numai mântuirea oamenilor, ci a lumii întregi, în sensul că reuneşte lucrurile pământeşti cu cele cereşti, astfel încât tot genunchiul, în cer şi pe pământ şi în adâncuri, să se plece înaintea lui (Sf. Ieronim).

*****