Întâlnirea promoţiei 1989 la Ciofliceni şi Cioplea

În perioada 17 – 20 mai, la mănăstirea carmelitanilor de la Ciofliceni, a avut loc întâlnirea anulală a preoţilor hirotoniţi în anul 1989. Aceasta a fost cea de 20-a întâlnire anuală, întâlnire prin care preoţii acestei promoţii au voit să exprime unitatea colegială şi bucuria solidară în trăirea vocaţiei sacerdotale, pe care o împărtăşesc. De comun acord, preoţii din promoţia 1989 au decis ca anul acesta întâlnirea colegială să fie făcută într-un cadru mai larg, incluzând, în cadrul întâlnirii, şi exerciţiile spirituale, anuale. Acest cadru le-a oferit celor 22 de preoţi prezenţi posibilitatea să se regăsească şi mai bine în calitate de colegi, manifestându-se ca un colectiv unit de acelaşi ideal: slujirea preoţească. Au fost împreună timp de zece ani în seminar, s-au sprijinit şi încurajat în drumul de formare seminarială şi s-au regăsit acum, sprijinidu-se, în drumul de slujire preoţească. Acesta a fost scopul urmărit în cele trei zile de exerciţii spirituale şi gândul evidenţiat în momentele de împărtăşire fraternă: reînnoirea angajamentului în spirit de slujire a poporului lui Dumnezeu, lăsându-se călăuziţi de Cristos, Marele Preot şi de Mama cerească, Regina Apostolilor.

Joi seara, la orele 18.00, au fost prezenţi în parohia „Sfânta Fecioară Maria Regină” – Cioplea, unde alături de Înaltpreasfinţitul Ioan ROBU, au celebrat Sfânta Liturghie de comemorare a celor 21 de ani de preoţie şi au inaugurat, prin această celebrare, manifestările dedicate celor 200 de ani de la întemeierea comunitării catolice Cioplea şi 150 de ani de atestare a bisericii Sfânta Fecioară Maria Regină. La sfârşitul celebrării, Înaltpreasfinţitul ROBU şi preoţii prezenţi au primit, pe lângă monografiea comunitărţii Cioplea şi amintirile jubiliare create cu această acazie, şi un document în care erau trecute aceste gânduri sub formă de urare:

Să străluceşti prin sfinţenia vieţii şi mărturia credinţei, „conducând” prin învăţătură şi celebrarea sacramentelor, prin propria viaţă, drumul de sfinţire a poporului încredinţat ţie, cu certitudinea că unicul scop pentru care există însuşi prezbiteratul este eternitatea fericită!

Să fii convins în iubirea pentru Dumnezeu, fără rezerve, iubind „din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile”. O iubire care se naşte în tine şi te traversează, îmbogăţinu-te şi revărsându-se peste aproapele nostru în mod gratuit...

Să-i încredinţăm, împreună, Domnului, Clipa de faţă, ca de altfel toată viaţa noastră trecută şi viitoare şi, cerându-i ajutor în propunerile noastre bune, El singur va interveni, pentru că nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi (cf Ev 13,5).

Manifestarea s-a încheiat cu o agapă frăţească plină de voie bună.

Parohia Bucureşti‑Cioplea: Misiuni populare

În Parohia Romano‑Catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină” – Cioplea din Bucureşti se desfăşoară, în perioada 30 mai – 4 iunie, misiuni populare. Acestea au loc în cadrul Liturghiilor de dimineaţă (ora 8.00) şi de seară (ora 18.00). Predicator la aceste misiuni este pr. Cornel Cadar de la Iaşi.

Părintele predicator, dezvoltând tema „Reconstruind vasul credinţei”, a vorbit despre posibilităţile reînnoirii comunităţii, a reaprinderii entuziasmului şi bucuriei vieţii creştine. Astfel, în seara de duminică, 30 mai, a pornit de la textul din Evanghelia după sfântul Luca (cap. 24) în care se vorbeşte despre doi ucenici care în drumul lor spre Emaus, ajutaţi fiind de Mântuitorul, şi‑au întărit credinţa şi şi‑au recăpătat speranţele năruite în Vinerea Sfântă. A arătat că şi participanţii la misiunile populare au şansa ca Isus să‑i întărească şi să le reaprindă bucuria. „Nu ne ardea oare inima pe drum când ne explica Scripturile”, au constat ucenicii după cel l‑au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii. S‑au întors spre Ierusalim altfel de cum plecaseră. Misiunile sunt un timp special de trăire mai intensă a credinţei în care credincioşii au posibilitatea să‑l întâlnească pe Cristos, să‑i asculte cuvintele, să participe mai intens la sfintele sacramente, să înalţe rugăciuni arzătoare către ceruri. Astfel, ei pot primi bogăţii de haruri, îşi pot cunoaşte starea sufletească, îşi pot purifica sufletul, pot lua hotărâri importante pentru viitor. În ele se pot regăsi toţi şi de aceea e nevoie de participare, de deschidere a inimii şi de dispunere de a corecta ceea ce trebuie corectat.

A doua zi dimineaţa (31 mai), s‑a pornit din textul din Evanghelia după Matei (27,22). Pilat din Pont pune întrebarea: „Ce să fac cu Isus?” şi‑l condamnă pe Isus încălcând legile şi făcând pe placul mulţimii. Făcându‑şi proprie întrebarea lui Pilat, orice om îşi poate reconsidera credinţa, şi‑o poate întări şi dezvolta. Cristos aşteaptă să fie primit în case, în familii şi în viaţă. „La ai săi a venit şi ai săi nu l‑au primit” este textul care şi astăzi îndeamnă la meditaţie şi la decizii importante pentru Cristos. Decizia pentru El ajută la reconstruirea interioară pe temelii care nu pot fi zdruncinate.

A treia meditaţie a pornit de la o constatare. Oamenii se mai ceartă. Familia poate intra în criză. Una dintre metodele de a ieşi din criză este de a‑i invita pe cei doi să‑şi amintească de perioada prieteniei sau a logodnei şi să reînceapă să facă ce făceau atunci. Şi în raportul cu Dumnezeu poate fi refăcut sau consolidat în aceeaşi manieră. Textul din Cartea Apocalipsului (2,4‑5) aminteşte de acest lucru: „Adu‑ţi aminte de unde ai căzut, converteşte‑te şi întoarce‑te la faptele tale dintâi”. Creştinul poate răspunde la iubirea lui Dumnezeu când caută prezenţa lui (Liturghie, sacramente, meditaţie, rugăciune), când face eforturi de a‑l cunoaşte (atenţia la lecturile de la Liturghie, citirea Sfintei Scripturi, a cărţilor creştine, participare la cateheză etc.), când face lucrurile care‑i plac Domnului (iubirea de fraţi, lauda adusă lui, vorbirea despre el asemenea Mariei şi Elisabetei etc.). Iubirea de Dumnezeu creşte practicând‑o. Fiinţa celui care procedează aşa se umple tot mai mult de pace, de lumină şi de har.

A patra meditaţie (marţi, 1 iunie) a avut ca scop de a aprinde dorul după Dumnezeu, de a‑l căuta pentru ceea ce este el. În acest sens, s‑a citit din Scrisoarea către Filipeni (2,5‑11). Cristos a părăsit slava sa din ceruri pentru a ne căuta pe noi. S‑a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, noi să ne îmbogăţim (2Cor 8,9). Ne tot caută şi caută şi doreşte ca la rându‑l nostru să ne fie drag să stăm cu El. Şi astăzi ne pot fascina cuvintele lui („Nimeni n‑a vorbit ca el” – In 7,46; „Toţi îl vorbeau de bine şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura lui” – Lc 4,22, fericirile – Mt 5, iertarea duşmanilor – Lc 6,27‑36, etc.), privirea lui (privire iubitoare, preocupantă, îngăduitoare sau mustrătoare), plânsul lui (la moartea lui Lazăr, asupra Ierusalimului). Lăsându‑ne impresionaţi de el, ne şi poate reaprinde inima precum odinioară ucenicilor din Emaus

A cincea meditaţie a plecat de la textul ispitirii lui Isus (Lc 4,1‑13). În drumul spre Dumnezeu trebuie să învăţăm să biruim ispitele. Cum învingem? Cum a învins Isus? Au fost întrebările care au condus la necesitatea de a identifica ispitele cu care ne confruntăm (a pâinii, a puterii, a faimei) şi a metodelor care ne stau la îndemână (a sta cu Cristos, a ne lăsa mintea inundată cu Sfânta Scriptură, gândul la răsplată).

Continuând meditaţia precedentă, în cea de‑a şasea meditaţie (2 iunie 2006) s‑au identificat alte mijloace care ne stau la îndemână în lupta cu păcatul. Unele dintre acestea sunt prezente în textul care a stat la baza reflecţiei (Ef 6,11‑20). După ce apostolul Paul subliniază că noi nu avem de luptat împotriva oamenilor, ci împotriva duhurilor potrivnice, insistă că trebuie să ne echipăm întocmai cum o face un soldat în luptă. Vegherea (a fi atenţi cu ceea ce vedem, ascultăm, pe unde umblăm şi cu cine ne însoţim), meditaţia la prezenţa, bunătatea, măreţia şi sfinţenia lui Dumnezeu (exemple: Petru: Lc 5, Iob 42 şi Isaia 6) şi rugăciunea sunt unele dintre aceste arme.

A şaptea meditaţie s‑a axat pe iubirea faţă de aproapele şi a regulii de aur: „Ceea ce vă place să vă facă vouă oamenii faceţi‑le voi lor”. Aprecierea celorlalţi, mulţumirea, înţelegerea, ajutorul, mângâierea în momentele de suferinţă etc. sunt lucruri care‑i plac lui Dumnezeu: lucruri frumoase pentru Domnul (Mc 14,3‑9).

A opta şi a noua meditaţie (3 iunie 2010) sau axat pe ceea ce dă putere în luptă. Fiind solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului, s‑a vorbit de hrana pentru drum, de foamea pe care trebuie s‑o trezim în noi (Lc 9,11‑17), de jertfa şi iubirea lui Cristos, de reîntărirea legământului prin sfânta Împărtăşanie.

A zecea meditaţie (4 iunie) s‑a axat pe întrebarea cum să ne înfrumuseţăm viaţa? Convertirea, alegerea căii celei strâmte, a aduce rod, a ne îmbrăca cu omul cel nou, a continua cartea neamului lui Isus Cristos (Mt 1,1‑16.18‑23), a o imita pe Maria în slujire, meditaţie credinţă sunt modalităţi prin care creştinul poate să înfrumuseţeze grădina vieţii sale.

Încheierea misiunilor populare a avut loc în seara zilei de 4 iunie. I s‑au adus mulţumiri lui Dumnezeu pentru zilele de har, pentru că Dumnezeu i‑a călăuzit pe participanţi să‑l cunoască mai bine. S‑a cerut har ca Domnul să dea perseverenţă şi statornicie pentru a păstra ceea ce participanţii au trăit. S‑a făcut un rezumat al zilelor trăite. Porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, lupta cu ispitele pentru a fi statornici, puterea care ne dă Isus din sfânta Euharistie au fost temele care au stat în centrul acestor zile – toate cu scopul de a ne reînnoi viaţa de credinţă şi de a face să crească entuziasmul pentru trăirea ei. Pentru a păstra entuziasmul este necesar să rămânem lângă Cristos, să ne hrănim zilnic sufletul şi să ne facem un program clar în fiecare zi, asemenea papei Ioan al XXIII‑lea. S‑a mulţumit tuturor care au participat la misiunile populare, preoţilor care l‑au stat alături credincioşilor în aceste zile şi s‑a exprimat dorinţa şi rugăciunea ca Dumnezeu să‑i facă pe toţi să trăiască credinţa cu bucurie şi entuziasm. La finalul Liturghiei s‑au făcut rugăciuni după intenţia Sfântului Părinte şi s‑a dat binecuvântarea specială pentru dobândirea indulgenţelor.

Liturghiile de marţi seara (1 iunie), miercuri dimineaţa (2 iunie) şi vineri dimineaţă (4 iunie) au fost preluate în transmisie directă de Radio Maria.

Misiunile populare au fost fixate în contextul împlinirii a 200 de ani de la înfiinţarea parohiei şi a 150 de ani de la construirea actualei biserici.

Pentru a marca aceste jubilee, după Liturghiile de seară au avut loc manifestări culturale ţinute de specialişti (istoria comunităţii, a bisericii, prezentarea costumului popular cioplean, biserica în imagini, mărturii ale credincioşilor etc.)

Parohia Bucureşti‑Cioplea: Două veacuri de istorie

Liturghia solemnă de marcare a celor două jubilee din comunitatea Bucureşti Cioplea (200 de ani de la înfiinţarea parohiei şi 150 de ani de la consacrarea actualei biserici) a avut loc sâmbătă, 5 iunie (ora 11.00), fiind prezidată de PS Cornel Damian. Liturghie a fost transmisă la Radio Maria.

Dintre cei aproape 20 de preoţi care au participat la Liturghia de sărbătoare, mulţi au slujit în comunitatea din Cioplea. Câteva tinere îmbrăcate în costume populare bulgăreşti erau în primele bănci. La începutul Liturghiei, pr. Veniamim Aenăşoaei, parohul comunităţii, a urat bun venit tuturor. A precizat că evenimentul care se celebrează este o încununare a unei pregătiri mai îndelungate: monografia comunităţii, prezentări istorice şi culturale a „satului de la porţile Bucureştiului”, misiuni populare etc. Pentru toate se cuvine să mulţumim Domnului în cadrul acestei Liturghii.

Pr. Cornel Cadar în cuvântul de învăţătură a subliniat că în aceste momente este bine să avem un ochi îndreptat spre trecut şi un altul spre prezent şi viitor. Gândindu‑ne la trecut, ni se umple inima de recunoştinţă pentru cei care odinioară au trăit credinţa pe aceste meleaguri. Locurile pe care stau credincioşii astăzi, precum şi zidurile bisericii vorbesc despre credinţa celor care au fost înaintea lor, despre modul cum se raportau la Dumnezeu, despre şcoala parohială, reşedinţa episcopilor, orfelinatul, noviciatul şi Seminarul „Sfântul Duh” sau despre azilul de bătrâni. Pentru toate acestea îi mulţumim şi‑l preamărim pe Dumnezeu. O fotografie veche rezumă întreaga istorie. Este făcută în faţa bisericii. În faţă stau copii şi tinerii, apoi oameni cu palmele bătătorite de muncă şi cu feţele arse de soare. Majoritatea sunt îmbrăcaţi sărăcăcios şi desculţi. Toţi stau în jurul păstorilor. Chipurile lor sunt însă senine, cerul e în inima lor.

Îndreptându‑ne spre prezent şi spre viitor, credincioşii au fost îndemnaţi să poarte flacăra credinţei mai desparte, s‑o dea şi altora, păstrând convingerea că aşa cum Domnul ne‑a însoţit în cei două sute de ani o va face şi de acum. Rugăciunea lui Solomon din prima lectură, pe care a făcut‑o în templu, poate fi şi rugăciunea noastră: „Doamne, ţine ochii tăi asupra acestui loc şi asupra noastră”.

Celebrarea s‑a încheiat cu prezentarea revistei „Actualitatea creştină” de către pr. Ieronim Iacob. În aceasta sunt pagini dedicate celor două veacuri de istorie a comunităţii Cioplea. PS Cornel Damian i‑a felicitat pe toţi şi a oferit credincioşilor o broşură cu gânduri pentru fiecare zi de Mons. Vladimir Ghika, precum şi iconiţe.

După Liturghie, comuniunea s‑a prelungit în curtea bisericii. Credincioşii, la o agapă frăţească, au putut să schimbe impresii şi să împărtăşească bucuria sărbătorii.

COSTUMUL TRADIŢIONAL CIOPLEAN

În existenţa oricărei comunităţi, definitorii sunt 3 elemente şi anume: vorba, portul si obiceiurile. În expunerea de faţă, am ales să prezint portul popular din Cioplea, pentru că dintre toate cele 3 elemente, acesta este cel mai greu identificatibil în timpul nostru şi este cel care riscă să se piardă iremediabil. Dacă în comunitatea noastră înca sunt păstrate graiul şi obiceiurile, nu acelaşi lucru se întamplă cu costumul popular… costum care încă din anii 1950, a fost treptat – treptat înlocuit cu hainele moderne şi care mai este purtat acum de circa 5-6 tinere pentru numai câteva ore cu ocazia Crăciunului.

Costumul tradiţional bulgăresc pavlichean din Cioplea îşi are originea în costumele purtate în Bulgaria, mai exact în regiunea Nicopolelui, însă cu timpul datorită interacţiunii cu noile obiceiuri, noi modele sau chiar ,,mode” regăsite în noua patrie, acesta se transformă în ceea ce reprezintă acum Costumul tradiţional cioplean.

Principalele caracteristici ale costumului purtat de femei sunt croiala şi ornamentaţia, în timp ce predominant la costumul purtat de bărbaţi sunt forma şi culoarea acestuia.

Costumul purtat de femei se compunea dintr-o cămaşă lungă până la nivelul pulpelor, numită RÂZĂ sau RÂZĂŞITĂ, urmată apoi de un ilic foarte lung cu numele de CHICIMEA, peste care se purta o fustă plisată numită SUCNU, acoperită la rândul ei de o fotă numită PRESTÂLCĂ. Pe cap se purta basma.

În general materialele utilizate la crearea costumului se realizau în casă la razboaiele de ţesut, fiind apoi brodate cu diverse modele în cadrul clăcii( aşa numita sedancă) sau în casă în serile de iarnă. Fiecare fată începea de la vârsta de 8 ani să îsi pregătească costumul de sărbătoare, cel care îl va purta la ocazii, evenimente deosebite iar în unele cazuri chiar la propria nuntă. În general, modelele şi tipul de broderii erau ţinute ascunse de ochii altor fete pentru a se păstra unicitatea lucrăturii şi pentru a preîntâmpina orice fel de copiere a acestora.

Odată cu trecerea timpului şi purtarea lor, unele părţi din costum începeau să fie folosite şi în traiul de toate zilele şi astfel se înlocuiau cu noi şi noi modele.

Cămaşa – RÂZĂŞÂTA, era croită din pânză albă, ţesută în casă şi în general era brodată cu aţă de lână sau mătase (SĂTĂ PREDNĂTĂ ZAŞITĂ SĂZ GUBIRCĂ SĂZ VÂLNĂ), vopsită în diverse culori, tot in casă. Se utiliza predominant culori ca roşu, negru, albastru, alb sau galben obţinute din amestecuri de plante.

Modelele sunt în general geometrice, combinate cu motive florale stilizate, figuri animaliere sau antropomorfe.Bogat ornamentate erau gulerul, pieptul cămăşii, mânecile şi poalele.

Gulerul avea aplicată o ţesătura mai fină ce dubla practic suprafaţa acestuia, de obicei de culoare roşie, peste care se coseau diverse modele geometrice. Pieptul cămaşii se ornamenta cu mai multe rânduri de cusături, predominant urmând linia nasturilor. Mânecile erau cel mai bogat ornamentate, fiind partea din cămaşă cea mai expusă şi practic cea mai vizibilă pentru admirarea modelelor aplicate. Modelul cel mai important de pe mânecă- BOULSKITE UCI ( model cu ochiul boului) era aplicat în general la baza de sus a mânecii, fiind un model foarte complex şi “bătut” cu numeroase puncte de cusătură.

Era apoi urmat de lungi modele longitudinale geometrice numite “dâră” care erau apoi unite la bază de un model floral, în cadrul căruia, fiecare fată îşi scria prin modelele alese, propriile iniţiale. Pe partea exterioară a mânecilor se cosea un model mai complex, în general cu forme florale şi foarte bogat ca şi coloristica.

La poale se aplică un model simplu, repetitiv şi simetric, de tip floral, geometric sau antropomorf.

In cazul cămaşilor folosite la nuntă, ca mireasă sau naşă, se alegeau materialele mult mai fine din borangic, cusute de asemenea cu fir de borangic, în unele cazuri chiar cu fir de borangic aurit. Modelul era mult simplificat în general se preferau una, maxim 2 culori, culoarea de fond fiind albul. Unul din modelele des întalnite este modelul ,, apa morii”, care reproduce stilizat roata de moară. Gulerul în acest caz era prevazut cu dantelă numit ECALUŢĂ.

CHICIMEA-ua, sau ilicul era confecţionată din aba albă, fără mâneci, împodobită doar pe “dungă” cu diverse cusături cu aţă de altă culoare, în special roşie. Faţă de portul originar din Bulgaria, unde acest element vestimentar se purta pe deasupra fustei, în Cioplea, Chicimeaua este predominant utilizată în interiorul fustei, menită să ţină cald la piept şi spate.

Fusta sau SUCNU era predominat plisată, cu pliseuri foarte dese, dintr-o ţesătură batută. In general culorile alese sunt culorile închise: negru, bleu marin, verde închis, şi eventual intercalări cu fire mai deschise cum ar fi roşu, galben sau alb.

Una dintre cele mai importante piese ale costumului, care era puternic ornamentata este PRESTÂLCA, sau fota.

În funcţie de ocazie, erau utilizate trei tipuri de prestâlca:

1. Prestâlca tradiţională- din lână, având o formă dreptunghiulară. In general acestea erau ţesute la razboi (numit duzin), ulterior fiind aplicate şi alte cusături din fire de lână. Culorile predominante sunt roşu, galben, negru, alb, albastru.
2. Prestâlca fină din borangic, cu fir aurit care era în general utilizată la costumul de mireasă. Aceasta acoperea aproximativ jumătate din fustă şi era puternic ornamentată la poale cu diverse modele florale, animaliere sau geometrice. Era realizată dintr-o ţesătură foarte fină, transparentă şi cusută cu aţă de borangic în culori foarte puternice: roşu, roz, albastru, galben, etc

Prestâlca de naşă- o combinaţie între cele două, fiind confecţionată dintr-o ţesătură similară cu prestâlca tradiţională dar cu croiala prestâlcii de mireasă.

Costumul se completa cu o BĂSMÂ, BĂSMÂ VĂRGEO UD VÂLNĂ ( basma din lână fină) legată la spate, în cazul fetelor tinere, necăsătorite sau în faţă, în cazul femeilor căsătorite. În general acesteau erau aduse din Transilvania, caz în care materialul predominant era o pânză foarte fină numită MADIPOLON. Pe sub basma se purtau tulpane, o ţesătură albă, subţire, din bumbac sau mătase, croşetată pe margine sau cu ciucuri, care se răsfrângea pe spate.

Ca şi încăltăminte, pe perioada iernii, se purtau în timpurile mai vechi , ciorapi de lână şi opinci iar în ultima sută de ani opincile se înlocuiesc cu papuci foarte groşi şi rezistenţi similari pantofilor dar fără călcâi. Papucii se purtau de asemenea şi vara. Existau şi papuci de sărbatoare, care aveau pe talpă, perniţe umplute cu păr de animal pentru ai face mai confortabili de purtat. Bărbaţii purtau de asemenea ciorapi de lână, opinci sau papuci.

Bijuteriile purtate de femei erau în general salbe, primite cu ocazia nunţii din partea părinţilor, ca parte a zestrei cu care fata se ducea în familia soţului. Avuţia fiecarei familii era etalată prin numărul de salbe sau numărul de bănuţi, sau „cocoşei” care compuneau salba. Se mai foloseau ca bijuterii, cruciuliţe aurite sau alte medalioane cu tematică religioasă.

Costumul bărbatesc, asa cum spuneam, se caracteriza în principal prin lipsa broderiilor, sau a culorilor foarte puternice. Doar cămăşile de sărbătoare, aveau pieptarul brodat cu motive geometrice, similar costumului purtat de femei şi eventual manşetele cămaşilor mai prezentau o cusătura foarte fină. Pantalonii numiti MĂŞCHI PANTALONE, erau confecţionaţi din aba din culori închise: maron, negru, bleu marin, semănând întrucâtva cu şalvarii turceşti. În ultima sută de ani aceştia sunt înlocuiţi cu pantaloni croiţi după modă, cămaşa fiind singurul element reprezentativ care se păstrează ca şi element tradiţional. Cu timpul, se renunţă şi la cămaşile cu pieptul ornamentat şi se păstrează o RÂZĂ simplă, cu o simplă broderie cu aţă albă şi cu ciucuri la guler.Un alt element de vestimentaţie, extrem de răspândit în portul bărbătesc este şorţul cu buzunar ce se purta peste pantaloni, menit a proteja materialul acestuia şi de a depozita în largile sale buzunare, toate obiectele mărunte.

Atât femeile cât şi bărbaţii purtau cojoace în timpul iernii numite COJOCI sau ILIŢITE confecţionate din piele de miel, cu mâneci. Când acestea se deteriorau sau se murdăreau erau îmbrăcate în material de doc sau postav.

Un eveniment important în materie de port îl reprezenta nunta sau sărbătorile religioase, în cadrul cărora se etalau cele mai frumoase costume, ţesături sau broderii. Pe lângă costumul propriu-zis un element important îl constituiau ştergarele, de asemenea realizate în casă, cu modele complicate sau broderii strălucitoare şi care fie împodobeau icoanele sau oglinzile din casele nuntaşilor ( mire, mireasă, naşă), fie erau oferite celor mai importanţi participanţi la nuntă : părinţii, socrii, fraţii, naşii etc. De asemenea, ştergarele împodobeau icoanele din casa fiecărui cioplean, în special atunci când avea loc binecuvântarea caselor de către preot.

În zilele noastre singura dată când se pot admira aceste costume rămâne frumoasa ceremonie a Întâmpinării pruncului din noaptea de Crăciun, în care tinerele fete, îmbrăcate în costume tradiţionale intră în biserică cu alai.

Din păcate, în Cioplea s-au mai pastrat doar câteva costume complete. În marea lor majoritate în prezent se regăsesc risipite la diverse familii bulgare doar câteva piese vestimentare predominant cămaşi, prestâlci sau chicimea. În aceste condiţii, efortul depus de Dna Ana Giucă de a păstra aceste comori etnografice şi de a le îngrijii cu mult drag si multă dedicaţie este cu atât mai lăudabil.

În încheiere, profit de această ocazie pentru a îi mulţumii Dnei Ana pentru amabilitatea cu care ne-a întampinat demersul de prezentare a costumelor şi mai mult ne-a oferit spre purtare costumele sale, păstrate in familie, unele dintre ele cu o vechime de peste 100 ani. Mulţumim pentru grija cu care păstraţi aceste comori şi pentru dărnicia de care daţi dovadă oferindu-le generaţiilor tinere.

Si de asemenea doresc să mulţumesc tuturor celor care ne-au ajutat prin informaţiile oferite in realizarea acestei prezentări.

LĂUDAT SĂ FIE ISUS CRISTOS!

Realizat şi prezentat de Gabriela Mitu pe baza informaţiilor primite de la Dna. Ana Giucă

GÂNDURI LA CEAS ANIVERSAR

Dragi credincioşi, stimaţi preoţi

În această zi binecuvântată, Joia Verde a anului 2010, în sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului, vă invit să continuăm să retrăim împreună momente minunate din viaţa comunităţii, crâmpeie de viaţă - trăiri, atitudini şi sentimente, cu semnificaţia pe care fiecare dintre noi le-o atribuie.

Este dificil să mă adresez dumneavoastră, eu, un alt membru al acestei comunităţi catolice, astăzi, în contextul acestor ample manifestări aniversare prilejuite de cei 200 de ani de existenţă a comunităţii din Cioplea şi a 150 de ani de la construcţia actualei bisericii.

Începute cu seria exerciţiilor spirituale pentru preoţii promoţiei 1989 şi celebrarea, la 20 mai, a Sfintei Liturghii Aniversare de către Înaltpreasfinţitul Ioan ROBU, manifestările au continuat cu misiunile populare şi sesiunile culturale din această săptămână, intervenţia mea încadrându-se la secţiunea: “Marturii ai altor membrii ai comunităţii catolice”.

Dar de ce aş fi eu îndreptăţită să vă vorbesc dumneavoastră? Şi - concret - despre ce anume ar trebui să vă vorbesc?! De ce ar trebui ca dumneavoastră să urmăriţi cuvântul meu? Pentru că, asemeni Sfântului Augustin, mă întreb: cine sunt eu şi încotro merg? Iar aceste întrebări ar putea fi completate cu o alta „pe cine întâlnesc?”, şi cu o alta „unde?”…

Părinţi şi fii, deşi trăiesc sub acelaşi acoperiş, nu se întâlnesc, sunt împreună, dar nu fac o unitate. Mutatis mutandis, acelaşi fapt se poate repeta şi în Biserică şi la şcoală. „Încotro” pleacă „de la”, familie, şcoală, Biserică.... Ce-ar fi dacă familiile noastre ar fi locuri de întâlnire? Dacă şcoala? Şi, de ce nu, dacă Biserica…?

Filosoful polonez Stanislaw Grygiel spunea: „cine nu a întâlnit pe nimeni pierde încrederea în sine”. Descoperirea propriului „eu” trece prin întâlnirea cu o altă persoană. Simplu, în cei 20 de ani de când fac parte oficial din această comunitate, eu v-am întâlnit pe dumneavoastră. Astfel, eu, Elena MARIN, pot spune că sunt soţie şi noră, mamă, dar sunt şi membră a parohiei Cioplea, ca şi dumneavoastră, iar aventura cunoaşterii de către mine a acestei comunităţi a început în urmă cu mai bine de 30 de ani.

Aşa că, acum, venind în faţa dumneavoastră, am căutat – emoţionată – puncte, invizibile pe pereţi, de care să mă agaţ. L-am găsit pe El, pe Cristos Domnul, prezenţă permanentă, atât pentru mine cât şi pentru fiecare dintre dumneavoastră, cei cu care am împărţit timp, emoţii, o bună parte din viaţă.

Mi-am dat seama că mulţi dintre dumneavoastră mă cunosc, iar unii mă cunosc atât de bine, încât dacă aş încerca să ţin un discurs ar putea părea un act artificial. Şi astfel am realizat că oamenilor pe care îi iubeşti - pentru că realmente sunt prezenţi mulţi dintre cei apropiaţi - nu le pot ţine speach-uri. Şi am înţeles că cel mai greu este să-i convingi pe cei dragi. Cei în faţa cărora “reprezentaţia” ta nu durează cinci minute, ci o viaţă.

Ca simplu membru al comunităţii catolice Cioplea, apreciez în mod deosebit implicarea şi le mulţumesc mai tinerilor mei prieteni, Marius, Cătalin, Gabriela, cei care au pregătit sesiunile din serile anterioare, cu intervenţii elaborate şi documentate, pentru că ei ne-au adus aproape istoria comunităţii şi a bisericii acesteia, dar şi “parfumul” de altădată, prin prezentarea portului popular şi a unor obiceiuri specifice. Părintele Cornel Cadar a completat fericit fiecare manifestare, iar prin participarea dăruită în fiecare seară a acestei săptămâni, Părintele s-a apropiat şi ne-a apropiat de spiritul comunitar. Aşa încât îl putem considera ca făcând parte din comunitate.

Pentru că noi suntem o comunitate creştină, o parohie. Iar comunitatea creştină este cunoscută sub numele de Biserică. Biserica, cu aspectul ei de comunitate umană şi nu cel de comunitate ierarhică liturgică, nu poate fi gândită în afară de Cristos şi Duhul Sfânt. Desigur că ea este luată din cadrul acestei lumi şi trăieşte în lume, dar ea este mai ales pentru lume. De aceea această comunitate de bulgari catolici a rămas unită în jurul Bisericii ei, în ciuda tuturor vicisitudinilor. În jurul Bisericii, alături de preoţi. Şi în acest ceas aniversar Biserica noastră a adunat prea-cucernici părinţi din toate colţurile ţării sau răspândiţi prin lume. Iar ei, alături de preoţii noştri, părintele Veniamin, părintele Viorel, părintele Anton, părintele Eduard, au împărtăşit bucuria întregii comunităţi.

Amintindu-mi cuvintele cuiva drag, voi spune că, dacă omul sfinţeşte locul, va trebui să admitem şi că locul poate sfinţi omul. Şi se pare că aşa s-a întâmplat cu locul acesta care este Biserica Româno-Catolică Sfântă Fecioară Măria Regină. I-a sfinţit pe bulgarii credincioşi catolici din Cioplea astfel încât au rămas nestrămutaţi în credinţa lor. Şi mai mult decât atât: au rezistat tuturor provocărilor vremii, războaielor şi comunismului, păstrându-şi tradiţiile, obiceiurile,… ducând mai departe gustul plăcintei cu dovleac sau al măşniţei sau al verzei cu orez la cuptor. Păcat doar că “basmalele” sunt tot mai puţine în biserică şi în parohie…

Vorbim despre parohie, dar ce este o parohie fără paroh? Un nonsens. La fel şi invers. Aceste două noţiuni nu-şi pot defini sfera decât împreună. Împreună, se cuvine şi noi, să-i aducem un umil gând de mulţumire şi recunoştinţă parohului nostru, Părintele dr. Veniamin AENAŞOAEI, cel care a făcut posibilă această întâlnire, cel fără de care comunitatea noastră n-ar mai fi fost aceeaşi. Părintele Paroh, dăruit nouă de bunul Dumnezeu, îşi trăieşte vocaţia “cu o inimă neîmpărţită, dăruită în întregime lui Dumnezeu” (aşa cum scria într-unul din articolele sale dedicate Anului Sfintei Preoţii), asemeni colegilor domniei sale. Dar această “inima neîmpărţită” bate în acelaşi timp şi pentru mine şi pentru fiecare dintre dumneavoastră, pentru toţi membrii parohiei. Între cele două aspecte, aparent antagonice, “inima neîmpărţită, dăruită în întregime lui Dumnezeu” şi “inima care bate pentru fiecare dintre noi”, existând o sintonie perfectă.

Se cuvine, aşadar, ca împreună, aşa cum ne-am obişnuit de fiecare dată la propunerea preoţilor noştri, să ne rugăm pentru vocaţia la sfânta preoţie, pentru preoţi şi pentru familiile parohiei noastre, răspunzănd cu iubire şi sporită credinţă la Taina Euharistiei!

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

Lăudaţi să fie Isus şi Maria!

Elena MARIN