Biserica Romano-Catolică Cioplea, închinată Sfintei Fecioare Maria, Regină, situată în Al. Râmnicu Sărat, nr. 3-5, este unul din cele mai vechi lăcaşuri de cult catolic din Bucureşti, fiind piatra de temelie a comunităţii catolice bulgare, în primul rand, şi a întregii comunităţi catolice din zonă.

Inceputurile formarii comunităţii au fost determinate de venirea primelor familii de catolici bulgari pavlichieni, în jurul anului 1809 ce doreau să fugă din calea represiunilor religioase ale turcilor, precum şi din cauza ciumei. Exemplul acestor familii a fost urmat, în anii ce s-au succedat, de noi şi noi familii, mânate de dorinţa de a practica liber cultul religios şi de a îşi stabili familia in condiţii de pace.

Un fragment inedit datat 1809, descoperit recent in arhivele Vaticanului, il constituie scrisoarea preotului pasionist care a avut sarcina de a îi trece pe bulgari Dunarea, care conţine descrierea primejdiilor şi pericolelor întampinate la venirea în Valahia (f. 257-262).

Fuga Bulgarilor

1809 [1814] [257]

Scurt detaliu legat de Misiunea Bulgară a Părinţilor Pasionişti ...

[...] şi asta, în timpul în care devenea din ce în ce mai acerb războiul dintre Turci şi Moscoviţi; vă las să luaţi în consideraţie toate acestea, în timp ce eu eram în permanenţă expus pericolului de a-mi pierde viaţa.

În această situaţie am primit o scrisoare de la Monsegnior Episcop, prin care îmi impunea de a executa ordinele Generalului Moscovit Sana Priest [258v] şi, ca atare, m-am îndreptat imediat spre Nicopoli, oraş care a fost deja jefuit şi distrus de acelaşi comandant. Ajuns acolo, Generalul mi-a făcut cunoscut, în secret, decizia luată de a abandona Bulgaria cucerită. Eu am izbucnit în plâns, pentru că ei, bulgarii, riscau pericolul de a fi masacraţi, pentru că au dat un ajutor forţat impunătoarei Armate Moscovite; pentru mine, apoi, moartea era inevitabilă; pentru că deja iraţionalii Turci spuneau că eu, aflându-mă în teritoriul lor, m-am dat de partea Moscoviţilor şi i-am chemat să vină să pună stăpânire pe Bulgaria. Generalul, mişcat de lacrimile mele, mi-a spus să-mi şterg lacrimile, să îmbrăţişez un curaj militar şi aşa mă voi salva; vreau să vă salvez de la masacrul comun şi, pentru ca acest lucru să se întâmple, îndemnaţi pe toţi Catolicii să traverseze Dunărea şi să se adăpostească sub stindardele noastre din Valahia. Dumnezeule, am spus eu, este imposibil să îndemni atâta lume să abndoneze propriile pământuri, în ciuda faptului că sunt oprimaţi în mod extrem de Turci. Iar el a adaugat că aşa vrea Episcopul, iar eu aşa trebuie să fac, curaj! In acelaşi timp mă presau scrisorile Monsegniorului Episcop, care-mi spunea să-i ameninţ şi să-i sperii pe acei Catolici care, pentru un interes temporar, nu voiau să emigreze din acel teritoriu blestemat şi, adăugând faptul că, procedând în felul acesta, nu le-ar mai fi menţinut Preotul. Am executat ordinul, întrutotul, şi cu mare oboseală şi pericol alergam prin sate, de dimineaţa până seara, îndemnând şi ameninţând: de mai multe ori am devenit palid în călătorii, răbdând mult din cauza Schismaticilor, care, dându-şi seama de faptele mele, mi-au devenit [259r] duşmani, deoarece odată cu fuga Catolicilor rămâneau descurajaţi. Şi Turcii şi-au dat seama de acest lucru, iar viaţa mea era expusă în mod continuu la moarte. În acelaşi timp, mă presau şi mai mult scrisorile Monsegniorului şi ale Generalului Sana Priest care-mi spuneau că de întârzierea de o singură oră putea depinde eliberarea sau masacrul universal. Eu m-au implicat imediat şi am reuşit, în sfârşit, să pun în mişcare tot poporul. Ajunşi aproape de malul Dunării am aflat că Generalul Sana Priest a părăsit deja Nicopoli retrăgându-se, iar eu m-am confruntat cu o adevărată debusolare; însă, întâmplător, a sosit un om care m-a asigurat că Generalul se afla în Svistov şi conducea armatele sale. Am încălecat şi, galopând timp de două ore, am ajuns la el, şi în timp ce eu îl căutam el m-a chemat de la fereastra sa şi mi-a spus că avea ordin să dea foc Svistov-ului a doua zi, iar eu am plecat pentru a mă îndepărta de Vizir, primind de la general o trupă de Cazaci, pentru a-i deterimina pe Catolici să se îmbarce; însă niciunul dintre ei nu a crezut ordinelor primite de la General, ca atare, în timpul nopţii, mulţi dintre ei au dezertat, însă dimineaţă, când au văzut Svistov-ul arzând, atunci au cedat.

Între timp, pe Dunăre, tunurile se auzeau trăgând de pe navele turceşti, iar eu abia am avut timp s-o traversez şi să mă salvez într-o pădure.

Bulgarii s-au întors în satele lor şi au obţinut ietarea. Turcii au primit, apoi, vestea de la Schismatici de intenţiile mele şi, ca atare, au încercat să mă distrugă.

Odată trecută iarna, reveni prealăudatul Sana Prieste cu o armată formidabilă, ocupă multe oraşe şi pătrunse către [259v] munţi: Episcopul îşi reînnoi insistenţele, pe lângă Catolici, la trecerea în Valahia; în sfârşit, cu ajutorul Marelui General, Dunărea fu trecută.

Bulgarii s-au oprit în Valahia nemulţumiţi de faptul că trebuiau să se supună trupelor Moscovite. De aceea îşi doreau să se reîntoarcă la prima sclavie. Eu, îndurerat şi slăbit de atâtea eforturi, cazui bolnav pe moarte, dar refăcându-mă, cât de cât, în ceea ce priveşte sănătatea, mi-am continuat misiunea şi, între timp, au venit doi Pasionişti de la Roma care au rămas la Bucureşti pentru a învăţa limba română.

Împlinindu-se traseul meu, care a fost de şapte ani, Monsegniorul mi-a acordat demisia, care a fost confirmată de Monsegniorul Severoli, Nunţiu Apostolic de la Viena; în acordul de plecare se spunea că eu mi-am împlinit timpul misiunii mele şi mă întorceam la Roma pentru a-mi reface complet sănătatea, fiind însoţit de doi tineri, adică Babik şi Dragano, pentru a fi instruiţi în arta evlaviei şi a ştiinţei.

Plecând Moscoviţii, cred că Bulgarii s-ar fi întors în satele lor, pentru că, fără să-şi dea seama, îşi doreau în mod continuu cepele din Egipt. […]

Venirea în Valahia a constituit, pentru numeroase familii, o dezrădacinare de satele natale din apropierea Nicopolelui, dar şi o noua şansă, prin stabilirea pe moşia boierului Dudescu (actualul Dudesti), sporindu-I acestuia numarul bratelor de muncă şi primind, la randul lor, pământ de lucrat, loc de casă şi de biserică.

In 1813, parintele Fortunato Ercolani, conducatorul emigranţilor pavlicheni catolici bulgari, construieşte împreună cu aceştia o locuinţă compusă din 4 camere, din care una servea de capelă. Cu toate că complexul nu se constituia într-o adevarată reşedinţă episcopală, acesta este locul în care, timp de 31 de ani, pană în martie 1844, a fost reşedinţa Episcopului de Nicopolis ad Hystrum, care conducea cele trei vicariate: al Valahiei, Bulgariei si Serbiei (1851).

Un eveniment important în viaţa parohiei l-a constituit Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, precum si riposta trupelor turceşti. Un pasaj din relatarea parintelui Molajoni arată impactul ocupaţiei turceşti avut asupra Cioplei:

[…] In 20 mai (1821 n. tr) au venit 20.000 de turci la Bucureşti (…). Un grup dintre ei a trecut in satul nostru, Cioplea, unde erau, dincoace de Damboviţa, pandurii lui Todoro şi prinzand şapte dintre ei, i-au spanzurat pe loc. Au facut apoi blestemăţii la catolicii bulgari, furandu-le caii si alte lucruri, dar preotul misionar de acolo a reclamat la Agenţia Consulară Austriacă din Bucureşti şi acesta, la randul sau, a transmis reclamaţia paşei care comanda corpul expediţionar din Bucureşti. Cel vinovat a fost arestat, s-au dat inapoi toate lucrurile furate si apoi l-a obligat pe cel care le-a luat cu forţa sa-I ceara iertare personal preotului misionar.(…)

Pentru a scapa de teroarea turcească, acest sarman satuc Cioplea (…) s-a jetfit peste masură platind leafa lunară 40 piaştri şi hrana unui paznic, de la curtea paşii, care trebuia sa apere satul de atacurile altora. Cu toate acestea, preotul de acolo…dormea imbrăcat şi cu funia clopotului de la biserică la mână, spre a da de ştire poporului în caz de atacuri neaşteptate pe timp de noapte’’.

Pe langă primejdiile date de ocupaţia turcă, la 5 iulie 1821, o furtună naprasnică şi un cutremur de pământ distruge biserica şi locuinţa parohială. Reconstruirea acesteia va fi posibilă deabia după instalarea domniilor pamantene, cu ajutorul cavalerului austriac Fleischhackl von Hakenau şi a domnitorului Grigore Ghica, care subscriu cu donaţii la recladirea complexului, în toamna anului 1823.

Ca şir de evenimente nefaste, au loc în anii care urmează: epidemiile de ciuma (1828-1829) şi holeră (1831), invazia de lacuste din 1830, marea epidemie asupra vitelor (1832), care culmineaza cu neîntelegerile date de raporturile de muncă- clacaşi/proprietari, ce vor duce la pericolul de spargere a satului, dat de plecarea a 55 de familii, înapoi in Bulgaria. Plecarea acestor familii a avut un impact major asupra populaţiei catolice din localitate, practic determinand o scadere majoră a populaţiei în urmatorii 40 ani.

O mare încercare o constituie şi focul devastator din 1 noiembrie 1853 care a distrus biserica, locuiţa parohială şi toate dependinţele. Biserica s-a reconstruit în forma actuala in 1859 cu ajutorul financiar, extraordinar, pus la dispoziţie de Catherina Cardini, vaduva negustorului Italian Ieronim Cardini- Momolo, în amintirea căruia s-a aşezat la loc de cinste un epitaf.

La biserica restaurată, s-a adăugat o capelă laterală în partea Nordică- capela ,, Preasfanta Inimă a lui Isus”, care adaposteşte cripta osemintelor lui Ieronim Cardini- Momolo, mort in 27 februarie 1859, precum şi ale defunctului paroh Augustin Bernardoni, mort in 1884, prin grija căruia acesta capelă s-a ridicat.

De-a lungul anilor prin diverse modificări, date atat de necesitate (în urma incendiilor, furtunilor şi a cutremurelor devastatoare), precum şi din dorinţa constituirii unei biserici încapatoare pentru toţi credicioşii, complexul parohial, împreună cu anexele şi clădirile adiacente, capată forma actuală, gazduind în acelaşi timp numeroase institutii:

• Noviciatul pasionist (1874-1880) şi Seminarul mare de la Cioplea (1874-1893), pentru formarea clerului român. In cei 6 ani de funcţionare Noviciatul pasionist a dus la formarea a 20 de profeşi.

• Azilul de bătrani ,, Providenţa Divină”(1925-1950), deschis bătranilor de toate naţionalităţile şi confesiunile, lipsiţi de mijloace materiale. Pe toată durata funcţionării până la naţionalizarea sa, cheltuielile au fost suportate din donaţiile şi contribuţiile enoriaşilor din Cioplea, Bucureşti şi Popeşti.

• Casa de Caritate ,, Nazareth” a Fiicelor Carităţii din Ordinul ,,Sf Vinceţiu de Paul” (1906-1920), în cadrul căreia a funcţionat un dispensar, ce asigura in mod gratuit asistenţa medicală a localnicilor şi, în paralel, un orfelinat şi un atelier de croitorie.

• Laptăria (1899-1905, 1919-1924), cu ferma adiacentă pentru uzul Ordinariatului din Bucureşti.

• Reşedinta temporară a arhierpiscopului R. Netzhammer (1919-1920).

• Şcoala parohială din Cioplea.

După instaurarea regimului communist, patrioniul Parohiei Cioplea a avut mult de suferit. Cea mai mare parte din spaţiul casei parohiale a fost naţionalizat şi ocupat de chiriaşi, şcoala şi celelalte clădiri anexe, ca şi cea mai mare parte a pământului, care aparţinea Bisericii, au fost şi ele naţionalizate. Majoritatea caselor, aparţinând cioplenilor, au fost demolate şi în locul lor au fost consturile blocuri de locuit, iar populaţia din Cioplea împrăştiată, aproape, în tot Bucureştiul.

Cât priveşte patrimoniul Parohiei, în ciuda tuturor eforturilor făcute, nici acum, la douăzeci de ani de la căderea regimului comunist, statutul juridic al acestor imobile nu este încă elucidat.

În anul 2007 s-au început lucrările de restaurare a bisericii şi casei parohiale, lucrări ce sunt în continuare în curs de derulare.

Astăzi, comunitatea Cioplea este alcătuită din 1.469 de familii, un mixt de bulgari catolici pavlicheni, catolici proveniţi din Moldova şi celelalte regiuni ale ţării şi un total de 3.611 persoane.